Scurt istoric
Straveche asezare româneasca, orasul Ineu este situat în partea de vest a României în judetul Arad, judet care face parte din Regiunea de Dezvoltare V Vest, pe drumul national 79A, Arad-Oradea, la o departare de 56 km de Arad si la 94 km de Oradea.Ineul este astazi unul dintre cele mai frumoase orase ale judetului.
Asezat pe cursul mijlociu al Crisului Alb, în sesul Tarii Zarandului, acolo unde câmpia se margineste în parte cu ramificatiile deluroase ale Muntilor Codru-Moma si cu cele ale Muntilor Zarandului, asezat la poalele podgoriei aradene care coboara de la Minis-Radna spre Maderat-Mocrea, orasul este strajuit de la o distanta de 3 km de Dealul Mocrea de origine vulcanica, unde se întinde Dealul Viilor, satul de vacanta al ineuanilor.
Vestigiile arheologice (un vârf de lance si o barca monoxila) dovedesc existenta omului preistoric în Ineu înca din epoca bronzului. Apoi monedele descoperite tot la Ineu vorbesc despre viata economica si sociala a dacilor în perioada preromana.
Dupa cucerirea romana, chiar daca pe teritoriul Crisanei si al Ineului au continuat sa traiasca dacii liberi, limesul Daciei romane fiind pe la poalele Muntilor Codru-Moma, a avut loc si aici procesul de romanizare a populatiei. Pe locul actualei cetati construita în secolul al XIII-lea, a existat mai întâi un vechi castru roman apartinator Cetatii Ziridava. Vestigiile lui, niste caramizi romane stampilate si alte câteva ruine stau la temelia unor ziduri ale acestei fortificatii medievale.
A urmat apoi navalirea populatiilor migratoare care au fost asimilate ie autohtonii stabili din zona, de religie crestina si cu nivel de civilizatie superior formându-se o noua identitate: poporul român.
La sfârsitul primului mileniu si începutul celui de-al doilea, întregul spatiu european se caracterizeaza prin mari framântari si miscari de populatii. De aceea, a fost necesara construirea unor cetati puternice cu rol de aparare. Printre ele se numara, desigur, si Cetatea Ineu, construita pe la anul 1295. Aceasta va avea un rol foarte importan: in timpul luptelor dintre turci si habsburgi pentru stapânirea Transilvanie:, deoarece se înscria în lantul cetatilor de aparare ale acestei provincii românesti.
Existenta si dezvoltarea localitatii noastre îsi leaga numele nu numai de devenirea cetatii dar si de numele unor mari voievozi a: neamului: Iancu de Hunedoara (care a stapânit zona Ineu-Zarand în anul 1444 si care a construit o biserica ortodoxa în Ineu) si Mihai Viteazul (sub a ciru: domnie, e adevarat, scurta, intra Cetatea Ineu în 1599).
Dupa caderea Cetatii Buda sub stapânire otomana (1541), Ineul a fost de-a lungul multor ani poarta si tinut de granita între Pasalâcul de Buda si Principatul autonom al Transilvaniei. în cele din urma, cetatea este cucerita de turci si transformata în sangeac, ajungând dupa aceea, pe rând, când în posesia turcilor, când în cea a habsburgilor. Jafurile si samavolniciile atacatorilor straini erau dublate de cele ale mai-marilor locului iar desele schimbari de stapânire a cetatii au determinat nu numai instabilitate politica ci si framântari sociale. Multi locuitori ai Ineului se alatura în 1514 rasculatilor condusi de Gheorghe Doja sau celor condusi de Horea, Closca si Crisan în timpul rascoalei din 1784. Anul revolutionar 1848-1849 a cuprins si aceste meleaguri iar memoria locului consemneaza depunerea armelor de catre revolutionarii maghiari în fata generalului rus Rudiger între Ineu si Seleus.
Iubitori de neam si tara, ineuanii au fost mereu în primele rânduri ale luptei pentru emancipare sociala si nationala si pentru faurirea statului national unitar român. La 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, unde s-a hotarât Unirea Transilvaniei cu patria mama si formarea României Mari, a participat si o delegatie a Ineului iar în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial ineuanii si-au dat si ei tributul de sânge pentru libertatea tarii si au suferit mari pierderi materiale. Ramân înscrise cu slova de foc în cartea neamului acele zile fierbinti din septembrie 1944 de pe Valea Crisului Alb.
Dezvoltarea economica si sociala a Ineului a facut ca acesta sa devina resedinta de raion iar în 1967 sa fie declarat oras. In anii comunismului, în localitate au existat mai multe unitati industriale, trei cooperative agricole de productie, o unitate agricola de stat, o intreprindere piscicola si o retea comerciala formata din 44 de unitati. Din fondurile statului au fost construite 524 de apartamente.
Tot în perioada comunistă, la Ineu au existat şi opozanţi ai regimului care au acţionat direct împotriva lui sau au fost organizaţi în grupuri de rezistenţă.
Reşedinţă a Comitatului Zărand, centru episcopal unde se editau cărţi, Ineul a fost de-a lungul vremurilor un adevărat focar de cultură şi civilizaţie, o veritabilă vatră de patriotism care a dat istoriei, culturii şi spiritualităţii noastre oameni de seamă.
Oameni dârji şi sfatoşi, ineuanii sunt mândri de trecutul lor. Calzi şi primitori ei au ştiut şi ştiu să lege prietenii trainice şi cu alte popoare. Ospitalitatea şi naturaleţea locuitorilor au dus la înfrăţirea Ineului cu cele două oraşe din Franţa: Seynod (din regiunea Haute-Savoie) şi Reze (din provincia Bretagne).
Dacă în zorii istoriei sale, Ineul era situat doar pe malul stâng al Crişului Alb, aşezarea dezvoltându-se în jurul Mănăstirii lui Dionisie, după construirea cetăţii, ea se extinde pe aşa-numita„Insulă” situată între Criş şi Gut şi apoi pe cele două maluri ale Crişului. în prezent, luate împreună, vatra şi moşia oraşului se întind pe 11.662 ha din care suprafaţa agricolă este de 8.645 ha (teren arabil, păşuni, fâneţe, vii, livezi, luciuri de apă) iar intravilanul ocupă 923 ha.
Demografie
Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Ineu se ridică la 9.260 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 10.207 locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (83,32%). Principalele minorități sunt cele de maghiari (6,4%) și romi (5,7%). Pentru 3,95% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (78,51%), dar există și minorități de romano-catolici (6,86%), penticostali (4,03%), baptiști(2,44%) și adventiști de ziua a șaptea (1,25%). Pentru 4,1% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Politică și Administrație
Orașul Ineu este administrat de un primar și un consiliu local compus din 15 consilieri. Primarul, Călin-Ilie Abrudan[*], de la Partidul Național Liberal, a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
Consilieri Componența Consiliului Local pe partide
Partidul Național Liberal 10 Partidul Social Democrat 3 Partidul Mișcarea Populară 2
Atracții turistice
Arheologii au scos la lumina vestigii aparținând neoliticului (topoare cu gaură, silexuri, ceramică), civilizației dacice, perioadei de ocupație romană (linii de fortificații, podoabe, arme, pietre de moară), izvoare ce atestă continuitatea locuirii acestor meleaguri.
Reședință a unor cnezate românești, Ineul este cunoscut ca un puternic centru fortificat. Cetatea Ineului este menționată ca și fortificație încă din anul 1295. Având o poziție strategică pentru apărarea Transilvaniei, cetatea Ineului a avut o istorie extrem de zbuciumată. A făcut parte din fortificațiile lui Iancu de Hunedoara, a fost ocupată de turci în mai multe rânduri, a fost reședință de sangeac, a intrat în posesia lui Mihai Viteazul, a fost cucerită de habsburgi, a fost centru de regiment grăniceresc, aceste perioade și evenimente punându-și adânc amprenta asupra dezvoltării orașului. Rămasă în ruină, după anul 1870 cetatea este reconstruită în stil neoclasic cu elemente ale renașterii târzii și ale barocului. În perioada revoluției pașoptiste (1848-1849) Ineul este un important centru al mișcării naționale românești. În 1849 aici a depus armele armata condusă de generalul Vécsey Károly. În parohia reformată din Ineu se poate vedea placa memorială a acestui eveniment.
Potențialul turistic al orașului este unul de excepție. Cetatea Ineului, ansamblul arhitectural din centrul istoric al orașului, Poiana cu narcise din Pădurea Rovina si Balta Rovina sunt obiective turistice de prim rang care nu trebuie ocolite de turiștii care vizitează această parte de țară.
- Cetatea Ineului
- Poiana Narciselor – o zona protejată de 6 ha
- Dealul viilor – 83 ha
- Importante zone de pescuit în cele șase lacuri cu o suprafață totală de 404 ha
- Păduri de agrement cu un bogat fond cinegetic
- Turism balnear și de tratament: Dezna, Moneasa
Popasuri turistice: Dezna, Ineu, Moneasa
Agroturism
În zonele rurale există cabane și case țărănești intrate în circuitul agroturistic. Zonele de vânatoare dispun de cabane speciale și de dotarile aferente.
- Zona de sud a Ineului cu dealul Mocrea-vii
Personalități
- Sava Brancovici, mitropolit ortodox al Ardealului
- Gheorghe Brancovici, cărturar
- Pavel Dârlea, profesor în Ineu, primul director al Școlii Speciale din Ineu, a condus delegația Ineului la Marea Unire de la Alba Iulia 1918. În anii 1930 a fost deputat PNL de Arad.
Nuvela „Moara cu Noroc” scrisă de Ioan Slavici în anul 1881 Citește nuvela AICI își desfășoară acțiunea în acestă zonă : ”De la Ineu drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini lăsând la dreapta și la stânga satele așezate prin colțurile văilor. Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.
Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumețul se bucură când o zărește din culmea dealului pleșuv, căci, venind dinspre locurile rele, ea îl vestește că a scăpat norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să găsească ori să aștepte alți drumeți, ca să nu plece singur mai departe.
Și fiindcă aici se opresc toți drumeții, încetul cu încetul s-a făcut bătătură înaintea morii, și oarecum pe nesimțite moara a încetat a mai măcina și s-a prefăcut în cârciumă și loc de adăpost pentru tot drumețul obosit și mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucă pe drum. În cele din urmă, arândașul a zidit cârciuma la un loc mai potrivit, departe de câteva sute de pași de la râuleț, iară moara a rămas părăsită, cu lopețile rupte și cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul.
Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu țircălamul și vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumeț că aci locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie.”
Cetatea Ineului
Istoric
Istoria medievală a târgului Ineu se suprapune cu istoricul cetății Ineului, situată pe Calea Traian, operă a arhitecturii Renașterii târzii. Aici încă din 1295 există o fortăreață ridicată în centrul unui important cnezat românesc. Cu trecerea timpului importanța cetății crește, devenind centrul unui mare domeniu feudal, compus din 51 de localităţi.
După 1541, odată cu transformarea Transilvaniei în principat autonom, împreună cu cetăţile Caransebeș, Lugoj și Oradea, Ineul devine o verigă de apărare strategică pe falia de vest împotriva turcilor care ameninţau principatul.
În 1566, după o serie de lupte crâncene, cetatea Ineului este cucerită de otomani. În 1595 armatele ardelene au căutat să recucerească Câmpia Aradului.
Tocmai în timpul recuceririi Bucureștilor de către otomani a sosit vestea că trupele ardelenești au ajuns sub zidurile Ineului. La 22 octombrie 1595 garnizoana otomană de la Ineu a fost silită sa capituleze. De menţionat este că în luna noiembrie 1599, după victoria lui Mihai Viteazul în Bătălia de la Șelimbăr, cetatea de la Ineu a intrat sub stăpânirea acestuia.
Pârcălabul trimis din Țara Românească îşi exercita puterea în toate părţile comitatului Zărand. Pentru o perioadă de timp, garnizoana staţionară din cetatea Ineului participă la bătălii alături de domnitorul Mihai Viteazul. Voievodul a trecut prin aceste părți în drumul său spre Praga, pentru a duce tratative cu împăratul Rudolf al II-lea, care se aliase cu nobilimea transilvană împotriva domnitorului.
Recucerită în 1658 din nou de turci, fapt relatat pentru importanţa lui şi de Miron Costin, aceştia o stăpânesc până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când este cucerită de către trupele habsburgice. După o scurtă perioadă de folosire de către grănicerii mureşeni (1700 – 1745), cetatea este lăsată în paragină, doar cea interioară fiind restaurată în jurul anului 1870. În ultimii ani, Cetatea medievală a deservit o serie de activităţi sociale şi educative.
Arhitectură
Începând cu anul 1645 lucrările de întărire a fortificaţiei sunt realizate sub ghidajul arhitectului austriac Gavril Haller, aşa cum o arată placa aşezată atunci pe poarta cetăţii. Gavril Haller studiase cu precădere arhitectura de apărare militară în Italia, fapt ce i-a permis să adapteze soluţii originale stilului Renaşterii târzii acestei cetăţi.
Cetatea se compunea de fapt din două elemente: primul, cetatea interioară cu două nivele, existentă până astăzi, în formă de pătrat, la colţuri fiind străjuită de patru bastioane circulare etajate, care permiteau acţiunea eficace a artileriei. Chiar şi în prezent se pot observa urmele unor deschizături adaptate pentru gurile de foc..
Al doilea eIement situat în exterior, la distanţă de câteva sute de metri, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colţuri. Din această construcţie nu au rămas decât puţine urme, între care se remarcă rămăşiţele bastionului dinspre râul Crişul Alb, situat în grădina şcolii.
Zidurile cetăţii erau înconjurate din trei părţi de şanţuri cu apă, pe cea de-a patra latură curgând Crişul Alb.
Curiozităţi
- În anul 1595, Cetatea Ineului a ajuns in stăpânirea lui Mihai Viteazul, care a trecut prin această cetate în drum spre Praga pentru a duce tratative cu împăratul Rudolf, care s-a aliat cu nobilimea transilvană împotriva domnitorului. Conform legendei, Mihai Viteazul ar fi poposit în Cetate și s-ar fi odihnit sub un copac uriaș.
- Cele mai multe dintre decoraţiile interioare au dispărut sau au fost ascunse de renovările neinspirate ale epocilor mai noi.
- Remarcabilă a fost odinioară poarta, dotată cu un pod cu trei punţi mobile.
- Din timpul ocupaţiei otomane a rămas doar o descriere a fortăreţei, realizată de călătorul Evlia Celebi la 1660: „Este o cetate în formă pătrată, aşezată pe malul râului Criş, are bastioane mici de piatră, iar în fiecare din ele încap o mie de oameni, fiecare are câte 10 tunuri. Prin şanţurile cetăţii curge doldora râul Criş. În interiorul cetăţii se află cetatea nouă. E o mică cetăţuie în care în afară de odăile ienicerilor nu se mai află nimic altceva. În cele patru colţuri sunt patru turnuri solide, cu acoperiş de scânduri şi cu ziduri late de 20 de picioare. Această cetate interioară are o poartă spre apus şi şanţul acesteia e plin de apa râului. Oraşul are 800 de case…”